Am cunoscut-o pe Ana într-o după-amiază de toamnă, când frunzele roșii și galbene păreau să reflecte și ele schimbarea din micul ei suflet. Mama ei m-a sunat cu o voce tremurată, plină de o neliniște pe care mulți părinți o recunosc:
„Nu mai știu ce să fac… Dimineața plânge, spune că o doare burta și că nu vrea la școală. Nu mai e fetița veselă, plină de viață, de dinainte.”
Ana avea doar opt ani. Era în clasa a II-a, la o școală bună si avea părinți implicați. La suprafață, nimic nu părea să justifice o suferință atât de puternică — și totuși, în spatele refuzului categoric de a păși în clasă, se ascundea o anxietate tăcută, greu de pus în cuvinte, care se manifesta prin dureri fizice reale.
La început, părea doar o perioadă de adaptare: trezitul devreme, temele mai multe, așteptările mai mari, colegii care începeau să devină competitivi. Dar, treptat, frica a început să se reverse asupra a tot ce o înconjura.
Ana a început să evite chiar și activitățile care îi stârneau odinioară bucuria: nu mai deschidea cărțile preferate, creioanele de colorat stăteau uitate într-un sertar, iar când o întrebai despre școală, se închidea ca o scoică.
„Nu înțeleg de ce trebuie să merg acolo… nu sunt bună la nimic”, mi-a spus, privind în pământ, la prima noastră întâlnire. În ochii ei citeam povara perfecționismului, înainte de a învăța să-i spună pe nume.
Primii pași: Reconstrucția încrederii, cărămidă cu cărămidă
Strategia noastră a fost una în pași mici, ca și cum am fi construit un castel din cărți pe o masă instabilă. Fiecare mișcare conta.
- Ascultarea fără judecată: Am început prin a o asculta, pur și simplu, fără să corectez, fără să minimalizez. „Mi-e frică” era un adevăr, nu un capriciu.
- Rutina, ancoră de siguranță: Am reconstruit împreună cu mama ei o rutină previzibilă. Ore regulate de somn, dimineți fără grabă, un mic ritual blând înainte de școală – o îmbrățișare lungă, o melodie preferată pe drum. Lumea ei avea nevoie de margini clare pentru a se simți în siguranță.
- Dezbrăcând emoțiile: Am lucrat la identificarea sentimentelor. Am descoperit că, în spatele cuvintelor „nu vreau” se ascundea, de fapt, un „mi-e frică să nu fac greșeli” sau „mă tem că voi dezamăgi pe cineva”. Am transformat monstrul negru și fără formă al anxietății în sentimente cu nume si culori, cu care puteam lucra.
- Sărbătorirea progresului, nu a perfecțiunii: Am înlocuit presiunea scrisului cu puterea culorii și a jocului. Am creat un „Jurnal al Curajului” vizual – un simplu carnețel în care desena sau lipea stickere pentru fiecare mică victorie: un sticker cu o stea pentru „Astăzi am ridicat mâna”, o imagine cu un semn pentru „Am spus ‘bună ziua'”, sau o față zâmbitoare desenată pentru „Am încercat, chiar dacă mi-era frică”. Fără cuvinte complicate, fără note, fără comparații. Doar ea, văzându-și propria evoluție într-un mod accesibil și plăcut.
Schimbarea: De la „nu pot” la „am reușit”
Procesul nu a fost liniar. Au fost zile când Ana venea săltăreață și altele când burtica o durea din nou. Dar acum avea instrumente să-i înfrunte: știa să recunoască senzația de frică și să respire adânc, știa că avea o aliată în mine și în părinții ei.
Iar apoi, a venit primul semn că înghețul se topea. După câteva săptămâni, mama Anei mi-a scris: „Azi dimineață, Ana a venit la mine cu o veste: «Mami, mergem la școală? Am de arătat ceva doamnei învățătoare!»”
Acel „ceva” era o compunere despre un iepuraș care își învingea frica. Iar pentru mine, acesta a fost adevăratul semn că se întâmplase minunea: frica nu dispăruse dar Ana nu mai credea in ea.
Ana nu își recâștigase doar propria bucurie, ci o dăruia și altora, transpusă în povestea iepurașului.
Un gând pentru părinții care se luptă cu aceeași luptă
Când copilul tău trece printr-o perioadă de respingere a școlii, te rog, nu uita: acest comportament nu este un semn de lene sau răsfăț.
Este adesea un strigăt de ajutor al unui suflet copilăresc copleșit, un semn clar de suprasolicitare emoțională.
Ce are nevoie copilul tău nu este o pedeapsă sau mai multă presiune, ci:
- O alianță: Să știe că ești de partea lui, nu împotriva lui.
- Validare: Să-i spui „Înțeleg că ți-e frică. E în regulă.”
- Instrumente, nu soluții: Să-l înveți cum să-și gestioneze emoțiile, nu să le gestionezi tu pentru el.
- Spațiu pentru imperfecțiune: Să audă că este iubit și valoros chiar și atunci când greșește.
Am scris mai multe pe site-ul meu despre cum putem învăța, împreună cu copilul, să transformăm teama în curaj și refuzul în interes:www.terapiastrategica.ro
Iar dacă simți că e momentul pentru un sprijin personalizat, pentru a descifra împreună codul emoțional al copilului tău, poți citi mai multe despre abordarea mea în lucrul cu cei mici aici: www.terapiastrategica.ro/psiholog-copii/
Copiii nu refuză școala — refuză frica, presiunea, senzația de dezamăgire sau de neputință.
Dar cu răbdare, empatie și câteva instrumente potrivite, fiecare dintre ei își poate recăpăta încrederea. Și, uneori, tot ce trebuie este ca un adult, un om în care au încredere, să se aplece și să le spună cu blândețe și convingere:
„Hai, încearcă din nou. Sunt aici cu tine. O să reușești.”
Declinare de responsabilitate
Toate numele de persoane și detaliile care ar putea permite identificarea (precum ocupația, vârsta, locația geografică sau circumstanțe specifice) au fost modificate substanțial pentru a proteja confidențialitatea absolută. Personajele și situațiile descrise sunt fictive; orice asemănare cu persoane reale sau evenimente reale este pură coincidență.